La 1 septembrie 1939, harta Europei era destul de pestriţă. După Primul Război Mondial care se încheiase cu mari traume pentru întreaga populaţie europeană şi după o criză economică şi socială ce zguduise întreaga planetă, forţele de extremă dreapta câştigă puterea în câteva ţări europene importante.
Italia era dominată din 1929 de Benito Mussolini, în Portugalia Antonio Salazar se instalase la putere din 1932, iar în Spania generalul Francisco Franco se proclamase conducătorul suprem al naţiunii după un război civil devastator. În Germania, Adolf Hitler, venit la putere în urma unui vot discutabil în Reichstag în 1933, dusese o amplă politică de înarmare a ţării şi de instigare la revanşă după înfrângerea suferită în prima conflagraţie.
Deşi proclamată oficial singurul stat din lume în care puterea aparţine muncitorilor şi ţăranilor, Uniunea Sovietică, condusă cu mână de fier de Iosif Visarionovici Stalin nu era nici ea altceva decât o dictatură mascată. Marile democraţii occidentale au oscilat câţiva ani între cele două poluri, nefiind în stare să stăvilească nici gustul revanşei lui Hitler, nici ambiţia lui Stalin de a exporta revoluţia socialistă în Europa.
Invadarea Poloniei a constituit însă un semnal de alarmă şi trezirea la realitate. La 3 septembrie, Marea Britanie, Franţa, Australia şi Noua Zeelandă declară război Germaniei. Începea un conflict ce avea să dureze şase ani de zile, înregistrând aproape 65 de milioane de victime, dintre care peste 42 de milioane de civili.
Sursa: Realitatea
