tazman`s blog

Prototype dupa cat se stie este un joc foarte laudat, in urma unei recomandari din partea unui prieten am zis ca incerc si eu sa vad ce poate. Povestea jocului nu am inteles-o foarte bine insa gameplay-ul duce jocul pe culmi.

Timpul meu devine din ce in ce mai limitat insa nu pot rezista atunci cand vad un joc bun. Acum cateva zile am descoperit Crysis Warhead , jocul si gameplay-ul lui sunt printre cele mai bune intalnite de mine. Design-ul caracterelor ridica mult calitatea jocului, acestea sunt foarte bine facute si demonstreaza ca oamenii astia care a lucrat la el chiar si-au dat interesul. Mai apar mici bug-uri care dupa 2 – 3 ore de joc te pot da afara din el.

P.S. am incercat sa joc codat, nu va recomand … daca joci codat nu se salveaza

Până de curând, am crezut că nu e decât un joc, poate ceva mai sofisticat decât altele, dar până la urmă numai un joc. Acum câteva zile însă am citit într-o revistă spaniolă un interviu care m-a pus pe gânduri. În primul rând, intervievatul era angajat ca director de dezvoltare al unui centru comercial existent numai în realitatea virtuală, mai exact în Second Life. Totuşi, întreaga discuţie era foarte serioasă, iar previziunile făcute erau surprinzătoare. Clint Leifert, licenţiat în psihologie, director de dezvoltare al Novatierra, cita rezultatele unui studiu Gartner dedicat Second Life, conform căruia nu mai târziu de 2011 aproximativ 80 la sută dintre internauţi vor folosi un metaverse şi tot 80 la sută din marile corporaţii vor fi reprezentate într-un fel sau altul într-un metaverse (univers sintetic tip Second Life). În total, metaversurile existente au peste 150 de milioane de utilizatori dintre care 10 milioane sunt înregistraţi oficial în Second Life. Ceea ce a început prin a fi un simplu joc, o modalitate de divertisment asemeni multor altora, a devenit acum un mijloc excelent de negociere, de vânzare de produse la distanţă, de recrutare, formare şi angajare de personal, un spaţiu deschis publicităţii, relaţiilor publice, marketingului.

Cum spuneam, până de curând, mi se părea puţin probabil să-mi aleg într-o zi un avatar, să-i dau un chip şi un nume şi să-l arunc într-un univers fictiv, acolo unde, cum spune Leifert, „există posibilitatea de interacţiune complet liberă de restricţiile fizice ale lumii reale”, ceea ce se pare că îi atrage pe cei mai mulţi dintre utilizatori. Când afli însă că prezenţa corporativă în lumea virtuală devine aproape obligatorie, că există deja în Second Life reprezentanţe oficiale Toyota, Vodafone şi Adidas (ştiam deja că există galerii de artă, teatre, redacţii de ziare, printre care şi Gândul, dar asta părea un fel de alegere simbolică a unor entităţi novatoare, nu demersuri urmărind un scop comercial), că cercetarea în domenii precum economie, sociologie, psihologie, medicină, meteorologie, robotică se foloseşte din plin de simulările 3 D din Second Life, iar Nasa şi Harvard organizează aici conferinţe, simulări la distanţă şi formare de specialişti, atunci te întrebi dacă nu cumva viaţa începe să se mute în altă parte. Sau măcar să se despartă în două, lăsându-te fie să alegi în care dintre părţi rămâi, fie obligându-te să te dedublezi şi tu.